Exact acum 101 ani, în noaptea de 14-15/27-28 august 1916, Armata Română intra în Primul Război Mondial alături de Antanta, după doi ani de neutralitate. România era atunci „prinsă” între puterile occidentale (care formau Antanta, alături de Rusia) și Germania, care alături de Imperiul Otoman Austro-Ungaria și Bulgaria formau Puterile Centrale. Miza era unirea Transilvaniei cu Regatul, iar acest lucru se putea face doar în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale. Finalul a fost unul mai fericit decât s-a anticipat: în 1918, pe lângă Transilvania, cu România s-a unit și Basarabia, eveniment care nu era inclus în „scenariul inițial”.
Decizia a fost luată în Consiliul de Coroană din 14 august 1916, și anunțată în ediția din 15 august a cotidianului „Adevărul”, dar care a fost distribuit în 14 august ( așa cum mai procedează și în zilele noastre de prestigiosul cotidian francez „Le Monde”). „Ceasul hotărâtor al României”, este titlul de deschidere.
Transilvania sau Basarabia?
Chiar dacă, în manualele de istorie, intrarea României în Primul Război Mondial este prezentată ca un gest firesc – după ce în anul 1914 țara noastră și-a declarat neutralitatea – decizia nu a fost una ușoară.
În anul 1916, Germania avea inițiativa pe frontul de Vest, iar Antanta (alianță din care făceau parte puterile occidentale, plus Imperiul Țarist), încerca să atragă România în război, pentru pune inamicul în situația de a-și dispersa forțele concentrate la Verdun. România era atunci între două blocuri politice nevaforabile: Imperiul Țarist, care a anexat Basarabia, încă din 1812 și Austro-Ungaria, care avea Transilvania, astfel că, în orice situație, șansele ca visul României Mari să se împlinească erau destul de mici.
În plan intern, erau două tabere: conservatorii Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Alexandru Marghiloman şi P.P. Carp, argumentul lor fiind că o alianță cu Antanta, din care făcea parte și Rusia ar înseamnă renunţarea la Basarabia, pământ românesc răpit în 1812. De asemenea, Rusia era atunci în plină expansiune, obiectivul ei fiind controlul Mării Negre, iar acesta era un alt motiv de îngrijorare a conservatorilor.
De cealaltă parte, era tabăra condusă de Ionel Brătianu, care susținea că alături de Antanta, România poate obține Transilvania, aceasta fiind și opțiunea celor mai mulți dintre români.
La mijloc era, regele Ferdinand I, provenind dintr-o familie germană, trebuia să ia în calcul tratatul Austro-Ungaria, încheiat în 1883, document despre care ştiau doar regele Carol I şi câţiva lideri politici, dar nu putea ignora curentul dominant.
Într-un final, la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele a anunţat intrarea României în Război de partea Antantei: „Eu, după matură reflecţiune şi după lupte interne pe care le veţi înţelege şi din cari am eşit biruitor asupra mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului meu”.
Miza publică a intrării în război: unirea Transilvaniei cu România. Basarabia nu exista în discursul public și, dacă nu era revoluția bolșevică din Rusia, iar Basarabia nu își declara independența, apoi „unirea cu patria mumă”, șansele ca în 1918 să vorbim de România Mare erau practic nule.
Iluzii spulberate după 10 zile
România a intrat în război cu mult optimism, cauzat în parte de campaniile militare anterioare în care a fost implicată, cum a fost cazul Războiului de Independență sau din timpul celui de-al II-lea Război Balcanic (1913), iluziile au fost spulberate după puțin timp de la începerea operațiunilor militare, odată cu înfrângerea de la Turtucaia.
După 12 zile de la începerea campaniei, în apropiere de Sibiu, Armata Română o oprit ofensiva, ceea ce a permis armatei germane să transfere forțe suplimentare pe linia frontului. Decizia opririi ofensivei pe frontul din Transilvania, considerat principal în momentul intrării României în război a fost luată după eșecul de pe frontul secundar din Dobrogea, când Armata Română suferit un dezastru la Turtucaia, după armatele bulgaro-germane au declanșat o ofensivă de diversiune, menită a reduce presiunea de pe frontul de Nord. Atunci a fost decisă schimbarea planului inițial de război, mai precis trecerea în apărare pe frontul din Transilvania și transformarea frontului din Dobrogea în front principal, astfel că o parte a trupelor destinate inițial campaniei din Transilvania, inclusiv rezervele, au fost dislocate pe frontul din Sud, unde a fost încercată, fără succes, „Manevra de la Flămânda”.
Profitând de slăbirea Armatei Române de pe frontul din Transilvania, armatele Puterilor Centrale trecut în contraofensivă, iar în toamna anului 1916 cucerea Bucureștiul. Capitala României a fost mutată la Iași și a început reorganizarea Armatei Române, care a trecut la ofensivă în anul 1917, bătălia de la Mărășești fiind momentul culminant. A urmat ieșirea Rusiei din război, o pace în condiții nefavorabile și reintrarea României în război în anul 1918, cu puțin timp înainte de încheierea Primului Război Mondial.
Cert este că în perioada 1916 -1918, România a constituit un factor de presiune asupra Germaniei, care nu mai putea concentra forțele în vest, ci a fost pusă în situația de a lupta pe două fronturi. Practic, de la început, România a fost un pion sacrificat, de care era nevoie pentru a da șah Puterilor Centrale.
Acum, după 101 ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, discursul istoric este, încă, influențat de zecile de ani în care trecutul a fost rescris și reinterpretat, în funcție de credințe sau mize politice. Provocarea specialiștilor este să reanalizeze evenimentele, fără subiectivism, fără patimi, fără naționalism, pentru că istoria este mult prea complexă pentru a fi prezentată în alb și negru.
