Tiberiu Roth, liderul comunității evreiești din Brașov, a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului

Tiberiu Roth, care timp de 30 de ani a fost lider al Asociației evreilor din Brașov, a primit vineri titlul de „Cetățean de onoare al Brașovului”, în cadrul ședinței de Consiliu Local. Acordarea acestei distincții vine după ce în 27 ianuarie a fost ziua Ziua Internațională de Comemorare a Holocaustului.  Titlul i-a fost acordat în semn de respect pentru dăruirea și profesionalismul cu care s-a implicat în viața comunității.

Chiar dacă nu s-a născut la Brașov, Roth trăit în orașul de la poalele Tâmpei 65 de ani, motiv pentru care se consideră brașovean. Acest lucru l-a spus după ce a primit de la diploma de „Cetățean de onoare” de la primarul municipiului Brașov.

„Este o onoare pentru mine să primesc acest titlu.  Eu fac luna viitoare 85 de ani. Din cei 85 de ani, 65 i-am trăit la Brașov. Mă socotesc brașovean, chiar dacă nu m-am născut aici. Pentru mine, Brașovul este inima țării. Oricum, Brașovul este în mijlocul ei. Mai mult decât atât, așa cum rezultă și din frumoasa lui stemă, Brașovul este și coroana acestei țări. Vă asigur că în anii pe care îi mai am de trăit, sper că încă vreo 15 de acum înainte, am să fiu, cât pot și cum pot, alături de dumneavoastră, să susțin acest minunat oraș, care este și al meu”,  a declarat  Tiberiu Roth. 

 

Un CV scurt despre o viață lungă

Tiberiu Roth a transmis un „CV” scris în anul 2014, care este mai degrabă o poveste a vieții, așa cum a văzut-o și a simțit-o în urmă cu șase ani: 

„Cei mai importanți ani din viața mea îi consider primii zece, care s-au încheiat odată cu cel de-al Doilea Război Mondial. Tot ce mai știu și astăzi am învățat atunci. Adică, să vorbesc când știu și să tac când trebuie, să scriu puțin și să citesc mult, să iubesc și să respect fără calcule de eficiență, să gândesc și să încerc să înțeleg, să fiu ascultător sau rebel după cum mă îndeamnă inima și mintea (dacă ce s-au înțeles). Tot atunci am învățat să mă mir și să admir…

În primii zece ani de viață am trăit cele mai importante evenimente. Aveam 3 ani când am plecat (împreună cu Mama) pentru prima oară din comuna mea natală Lupeni, spre comuna ei natală Amasi, lângă Satu-Mare. Atunci mi-am văzut Bunicii (din partea mamei) o dată și pentru totdeauna, căci ei au fost deportați. La 5 ani am învățat primele litere, într-o limbă pe care nu știam s-o vorbesc. Nici atunci, nici acum. Evident era limba ebraică. La 6 ani am întâlnit primul legionar din «garda de fier» care a venit să-l «ia» pe Bunicul la Casa Verde,
de unde l-au adus a doua zi, bătut la sânge. Pe tata l-au luat cu câteva zile mai înainte și nu l-am mai revăzut decât peste doi ani. Am avut 7 ani când a murit Bunicul. A fost prima întâlnire cu moartea, în direct. Peste un an aveam să înțeleg, prin experiență proprie, ce înseamnă frica de moarte. Eram în gară la Deva – acolo ne jucam de obicei, căci locuiam foarte aproape, pe strada Regele Ferdinand – când un avion în picaj a deschis focul asupra călătorilor aflați pe peron. Unul a căzut foarte aproape de mine, plin de sânge, urlând.

La vârsta de 8 ani am trăit prima dragoste și prima dezamăgire. M-am îndrăgostit de o fetiță foarte frumoasă (7 ani) pe care am văzut-o într-o fotografie (alb-negru), dansând. După ce am cunoscut-o (în realitate mi s-a părut și mai frumoasă), am aflat că am un rival. Un coleg de clasă.
Un prieten … Toți trei, fata și noi cei doi admiratori, eram colegi la Școala Primară Evreiască din Deva. Deci, nu se punea problema vreunei dispute etnice:). Am decis noi băieții să aleagă fata, printr-un «pupic» între noi doi. El a fost preferatul, eu am suferit. Cu Armata Roșie, ne-am întâlnit în casa noastră unde au fost încartiruiți pentru câteva nopți doi ofițeri sovietici. Cu mine s-au purtat foarte frumos, m-au învățat să ochesc și să trag cu o armă cu lunetă. Mama era supărată tot timpul că făceau dezordine și-i dispăreau parfumurile. Dar nu aveai ce face, erau eliberatorii noștri! S-a făcut apoi pace, și după împlinirea vârstei de 10 ani am putut deveni elev al Liceului Decebal, intrând într-o altă lume (cel puțin așa mi se părea) la care râvneam, deși mi-era ușor teamă de ea.

În al doilea deceniu al vieții mele (1945- 1955) am devenit din „pui de jidan” fiu de moșier, tatăl meu a fost arestat și deținut la domiciliu forțat. Eu m-am «strecurat» prin liceu și apoi facultate, făcându-mă inginer, ca mai toți prietenii și colegii mei, deși nu simțeam nicio vocație pentru această profesiune.

În al treilea deceniu am «construit» «socialismul» alături de alte milioane de români (că nu erai chiar «pur sânge» nu mai conta … dacă stăteai în «banca ta«) și se vede ce a ieșit.

În al patrulea deceniu (1965-1975) m-am căsătorit. Pe Vera, soția mea, am văzut-o prima oară în oglindă, dar chiar și așa era frumoasă (și nu doar atât!!). Nu a fost doar o dragoste la prima vedere, ci și o căsătorie la prima vedere! Iubirea noastră și fructul ei, Roby, au fost cele mai mari daruri, de fapt singurele esențiale, din prezentul și viitorul meu CV …

În al cincilea deceniu am ajuns prin concurs … (de împrejurări) director tehnic la cea mai mare întreprindere din România de atunci (cu 26.500 de angajați). După un timp (prea lung) am fost «mazilit», dar am apucat totuși să văd lumea pe bani publici.

În al șaselea deceniu am «cercetat» și am predat la Universitate conform principiului «Cine știe face, cine nu știe, învață pe alții să facă». Tot în această perioadă am ajuns (în lipsă de alții mai buni) președintele Comunității Evreilor din Brașov și sunt pe cale de a deveni cel mai longeviv președinte (încă) în funcție. Dacă îmi închei mandatul, pe care nu voi accepta să-l prelungească nici măcar Adunarea Generală, voi fi petrecut trei decenii în slujba Comunității, din care 27 ca voluntar.

În al șaptelea deceniu am apucat să transform numeroasele experiențe de întreprinzător privat, pe care le-am încercat, începând cu anul 1990, într-o reușită (nu ieșită din comun!), confirmând că eșecuri fără succes există (chiar numeroase), dar succes fără eșecuri, nu!

În al optulea deceniu (pe care intenționez să-l închei cu succes, curând) am reluat călătoriile prin lume care timp îndelungat mi-au fost interzise, de capriciile regimului totalitar. De data asta le fac pe bani privați. La vârsta de 77 de ani am ieșit la pensie (a doua oară) și mi-am propus ca măcar 12 ani să beneficiez de banii care în 60 de ani de activitate neîntreruptă i-am cotizat la bugetul Statului”.