„Eroul Piedone” sau cum să fii iubit pentru că sfidezi legea cu accent de cartier

Într-un scenariu pe care l-am mai văzut de zeci de ori în politica românească, Cristian Popescu Piedone pare gata să îmbrace din nou costumul de erou național persecutat. De data aceasta, rolul i-a fost oferit nu de vreo tragedie de proporții sau de o candidatură controversată, ci de o anchetă a DNA care îl vizează pentru presupusa scurgere de informații într-un control oficial la un hotel din Sinaia.

Desigur, nu e nimic confirmat oficial, ancheta e în curs, iar prezumția de nevinovăție trebuie respectată.

Dar reacția lui Piedone spune totul despre strategia comunicării politice de manual pe care o practică. O strategie de tipul „victima sistemului care deranjează”.

Scenariul este vechi, dar încă funcționează

Pe trotuarul din fața vilei din Bragadiru, Piedone și-a început declarația în fața presei prin a recunoaște parțial: „Da, îmi este prieten de ani de zile patronul hotelului”. Apoi, a trecut la negarea faptelor concrete, dublată de apărarea clasică – nu am luat un leu, deci nu e corupție. A urmat punctul maxim: „Am deranjat! Am deranjat corporații, pe toți cei care nu vor curățenie și ordine!”.

De fapt, Piedone e sincer: „Nu-mi aduc aminte cu certitudine dacă am anunțat sau nu”. Traducere: dacă am făcut-o, nu recunosc; dacă n-am făcut-o, să știți că oricum sunt un erou. Argumentul suprem? „N-am luat un leu!” — de parcă legea penală se aplică doar în prezența banului fizic, nu și a telefonului, a favorului sau a prieteniei.

Același tip de discurs l-am văzut la alți actori controversați din politica recentă. Și nu cred că este cazul să dăm nume. E rețeta folosită de cei care vor să-și transforme publicul în galerie de stadion care să aibă în cap doar idei simple, în alb și negru: noi contra lor, patriotul contra sistemului, „omul simplu” contra „elitelor corupte și obscure”.

Dar Piedone, în plus, știe ceva ce mulți oameni n-au înțeles: în România, nu trebuie să fii curat, ci convingător. Nu trebuie să fii corect, ci să pari „de-al lor”. Cu accent de cartier, mâinile în șold și fața de „om care face treabă”.

Într-o societate obosită de corupție, permanente nemulțumiri și neîncredere cronică în instituții, acest tip de retorică prinde, din păcate. Și prinde bine de tot. În mintea unor români, Piedone nu este un funcționar cu multiple pete în CV, ci un fel de haiduc cu gesturi teatrale și replici de film. Ce contează petele acelea? E „al nostru”.

Când justiția devine bau-bau, iar circul devine strategie

Piedone este pe puctul de a transforma și această anchetă într-un spectacol, așa cum știe cel mai bine. Evită declarațiile despre moralitate și se concentrează pe lipsa probelor. Nu spune că e nevinovat, ci că „nu există dovadă” – o diferență esențială. În loc să explice posibila favorizare a unor apropiați, pozează în victimă a sistemului.

De ce această abordare? Pentru că funcționează! Pentru că o parte a electoratului preferă spectacolul în locul principiilor și retorica „populară” în locul bunului simț administrativ.

Piedone știe exact pe ce butoane să apese pentru a rămâne relevant, chiar și în fața unor acuzații serioase.

De fapt, asistăm din nou la ceea ce s-ar putea numi mitologia coruptului carismatic. În România, dacă ești găunos moral, dar știi să vorbești direct, colorat și cu accent „de cartier”, ai șanse bune să devii… un fel de Robin Hood. Chiar dacă furi, important e să zici că furi pentru „oamenii tăi”. Și să te lupți cu „dușmanii”.

Cea mai mare problemă? Că în acest spectacol marca Piedone, justiția riscă să fie demonizată încă o dată exact de acei oameni în care publicul și-ar pune, în mod normal, speranța. Fiecare anchetă devine un „complot”. Fiecare probă, o „regie”. Și fiecare percheziție, o „execuție politică”.

O problemă la fel de mare: lipsa gândirii critice construiește eroi de carton, numai buni pentru o viitoare candidatură

Pe acest fond, al unei societăți în care analfabetismul funcțional se combină cu votul emoțional, eu cred că Piedone are toate șansele să mai urce un nivel în mitologia populară, cu această ocazie. Va fi omul care luptă cu multinaționalele. Omul de „bun simț” care nu are treabă cu legile, dar are „caracter”. Iar dacă se duce și la vreo mânăstire cu lumânare în mână sau pupă vreun bătrân pe obraz, e ca și sfânt.

Faptul că o parte a populației îl crede fără să clipească, în ciuda dovezilor, ține de o problemă gravă, dar mereu ignorată: în România, mulți au diplome, dar foarte puțini au educație. Iar și mai puțini au educație media și pot discerne între teatrul ieftin pentru conținut de Facebook sau Tik Tok, și fapte reale.

„L-ați văzut pe Piedone ce-a zis? A zis că n-a făcut!” Această formă de gândire – „dacă omul zice că e nevinovat, înseamnă că e!” – este rezultatul a 30 de ani de școală prost făcută, presă tabloidă, Facebook și Tik Tok folosite ca bibliotecă personală. E rezultatul unei societăți în care funcționarul șmecher, dar „cu suflet” și carismă, e preferat în fața celui cinstit, dar plictisitor.

Cristian Popescu Piedone nu e un monstru. E doar oglinda societății care l-a pus acolo, îl crede fără niciun argument solid, îl aplaudă și, la nevoie, îl votează.

Adevărata întrebare a zilei

Pentru mine, adevărata întrebare a zilei nu e doar dacă Piedone a greșit. Asta o vor stabili procurorii și judecătorii, pentru că este treaba lor. Întrebarea reală e: cât de mult mai putem permite ca infracțiunea să fie reinterpretată în funcție de cât de tare strigi „sunt nevinovat” în fața camerelor? Sau de cât de tare te aplaudă Facebook-ul sau TikTok-ul?

Nu de alta, dar în România zilelor noastre, în care conținutul social media teatral bate logica, iar lacrimile bat legea, Piedone e deja achitat după „ridicarea” de azi a DNA-ului. Achitat nu de instanță. Ci de like-uri.

Într-o țară în care nu știm/ nu avem chef să citim presa, dar știm să comentăm cu ură doar văzând un titlu care nu ne convine, în care nu mai avem profesori buni și implicați care să ne vorbească la timpul potrivit despre etică, simț civic și valori, dar avem în schimb influenceri justițiari pe Tik Tok, Piedone nu va fi niciodată coruptul clasic. Va fi idolul naivilor care confundă abuzul cu autoritatea și teatrul cu adevărul. Asta e adevărata dramă.