În anii 2000, când bătea la ușile Europei, România era încă în „Evul macabru”. Românii își vindeau rinichii la „mica publicitate”, iar de multe ori organele erau marfă de export. Exista chiar și o bursă: italienii sau nemții plăteau câte 200.000 de dolari, iar azerii 300.000 de dolari, pentru că în cazul lor costurile erau mai mari. Cazul lui Iulian Iacob, a fost prezentat recent de deputatul USR Emanuel Ungureanu și a fost preluat și relatat pe larg de Rise Project (https://www.riseproject.ro/traficantul-de-organe/).  De altfel, parlamentarul USR, fost angajat al Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj, unde se făceau transplanturile, va veni la Brașov în luna februarie, pentru a vorbi public despre rețeaua de traficanți de organe.

Iulian Iacob (căruia i se spunea „Soldățelul”) și-a vândut un rinichi contra sumei de 7.500  de dolari în anul 2000, perioadă în care locuia la Brașov, dar nu și-a primit toți banii. „Soldățelul” a mai făcut rost de doi donatori (Petru Ivașcu și Costică Herlea), iar în 2005 s-a autodenunțat, dar instanța închis dosarul, rezoluția dată de judecători fiind NUP. A scăpat și Iacob (căruia i se spunea „Soldățelul”), dar și cei pe care acesta i-a denunțat, printre care medicul Mihai  Lucan (căruia i se spunea profu’), cercetat acum de DIICOT pentru  delapidarea Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj, dar și un fost ambasador al României la Vatican, Iuliu Gheorghiu sau un fost general de Poliție, Pavel Abraham.

Acum 18 ani, Iacob a citit un anunț într-un ziar local din Brașov despre niște părinți care căutau contra cost un donator de rinichi pentru copilul lor. A sunat și i s-au oferit 70 de milioane de lei vechi pentru organ, care urma să fie transplantat la Cluj. A mers cu familia primitorului la Clinica de Transplant din Cluj, dar a doua zi a primit o ofertă mai avantajoasă de la un anume Emil Sabău (care mai apare și ca Sabo sau Szabo): 7.500 de dolari dacă îi vinde rinichiul unui azer. Transplantul a fost realizat, dar Iacob nu și-a mai primit toți banii. De altfel, despre perioada de după transplant, Iacob povestește într-un interviu  de aproximativ o oră, postat pe pagina de Facebook a lui Emanuel Ungureanu.

https://www.facebook.com/emanuel.ungureanu.39/videos/10155048206502854/

„În perioada 2000-2004 sunam și îi spuneam secretarei lui Lucan: „Am dat rinichiul, îmi vreau banii. Dacă am fost om cu voi și voi trebuie să fiți oameni cu mine». În 8-9 martie 2005, am decis să mă autodenunț la Înalta Curte de Casație și Justiție, spunând inclusiv fapta penală pe care am făcut-o. Prin ceea ce am făcut am salvat o viață, nu am nenorocit o grămadă de  oameni, așa cum a făcut Mihai Lucan. Am dat atunci relații despre rețea, inclusiv despre prof. Irinel Popescu, de la Fundeni, despre traficul de organe pe care îl făcea la Fundeni. Până la această plângere, până am dus cei doi donatori, de la Szabo am primit anumite informații. Mi-a spus că pentru fiecare străin pe care îl aducea, partea lui era de 10.000 de dolari. Restul lua profu’ –  cum i se spunea domnului doctor  –  și spunea că dădea mai departe, împărțea celorlalți care aveau părțile lor. În acea perioadă, de la italieni și nemți, se mergea pe 200.000 de dolari, de la azeri că erau costuri mai mari pentru actele ambasadei și avioanele Hercules, că erau ale Armatei Române, se mergea la 300.000 de dolari. Făcând un calcul estimativ, clinica și căsuțele ale pompoase pe care le-a făcut domnul Lucan cu apartamentele și alte, sunt din rinichii mei, a lui Herlea și a lui Ivașcu”, a declarat Iacob în interviul postat de Emanuel Ungureanu.

„Sau și a altora”, a completat deputatul.

„Măcar atât să îmi spună: «Bă soldățelule,  vezi că rinichiul tău e la parter sau la demisol»”

 „Sau și a altora”, a spus și Iulian Iacob. Dar, a continuat el, „aș vrea să spună mai concret domnul Lucan cam pe unde ar fi rinichiul meu, de exemplu. E la parter, e undeva la etajul inferior, e la etaj superior. Adică să știu și eu când merg pe acolo: uite, bucata asta de clădire e din rinichiul meu, asta e bucată din mine. Măcar atât să îmi spună: «Bă soldățelule, cum îmi spunea el, vezi că rinichiul tău e la parter sau la demisol»”.

„Unul se ocupa de acte, celălalt de transport și celălalt de tăiat”

Emanuel Ungureanu: „Ați amintit ceva legat de avioanele militare de Emil Szabo, cel care intermedia relația dintre cei care aveau nevoie de un rinichi și cei care erau dispuși să îl vândă, cel care spuneți că lua 10.000 de dolari din fiecare transplant. V-a dat amănunte cine era în spatele acestei afaceri cu armata, cine din armata română, și pe ce filieră organiza transportul azerilor din Azerbaidjian, cum se făceau rost de  acte, pentru ca aceștia să intre în țară și cum ajungeau ei la Cluj?”.

Iulian Iacob: „Cu problema cu avioanele mi-a spus Szabo, apoi mi-a confirmat Iuliu Gheorghiu, fost ambasador al României la Vatican. Dânsul colabora cu generalul Pavel Abraham, la acea perioadă fiind șeful Agenției Antidrog România. El, fiind prieten cu domnul Gheorghiu, care era ambasador, la rândul lui, fiind prieten cu tatăl domnului Lucan, care era general de brigadă în armată. Unul se ocupa de acte, celălalt de transport și celălalt de tăiat. Era foarte simplu. Și atunci, pe lângă faptul că era vorba de trafic de organe, mai e și delapidarea, pentru că operațiile noastre au fost făcute în clinica de stat, avioanele Hercules consumă cherosen, care era plătit din bugetul Armatei”.

Rinichi plătit în rate, cu note explicative  

Iulian Iacob susține că, înainte de a se autodenunța, a mai sunat încă o dată la clinica chirurgului Lucan: „Când am sunat în 2005, Lucan l-a sunat pe ambasadorul României la Vatican. În luna ianuarie 2005, am sunat-o pe secretara profesorului Lucan, Florina Felecan, și i-am spus că vreau să vorbesc cu domnul profesor. A spus că nu se poate. I-am spus că merg să fac plângere. Dacă se va redeschide dosarul se va demonstra că ce spun eu acum sunt reale. După aproximativ 2 – 3 zile, mă sună un domn, îmi spune: «Sunt Gheorghiu, fost ambasador, vreau să vorbesc ceva cu tine, în legătură cu Mihăiță, cu prietenul meu de la Cluj (se referea la profesorul Lucan). Ambasadorul era din Neamț, ca și mine. Lucan era de undeva de lângă Botoșani. M-am întâlnit cu el (cu ambasadorul – n.n.) în ianuarie 2005, la Orizont 2000, la locațiile unuia dintre baronii locali, la Pandele, în Brașov. Era un restaurant. Ulterior am înțeles că dânsul era și membru fondator la Fundația Dacia sau ceva de genul acesta. A venit domnul Gheorghiu, împreună cu cinci ofițeri de la Agenția Națională Antidrog, deci subalterni de-ai generalului Pavel Abraham, iar aceștia au stat la o distanță de două mese de noi și nu permiteau nimănui să treacă. Au început discuțiile. I-am explicat că am fost, am dat rinichiul. La un moment dat mi-a spus: «Da, eu am vorbit cu Mihăiță și am stabilit cu el că îți dăm aia 5.000 de dolari, dar în tranșe». Probabil că s-au gândit că dacă îmi dau cei 5.000 de dolari odată, eu mă duc să fac plângere. Din discuții, mi-a explicat și el că azerii erau aduși acolo pentru că din cauza religiei nu le dădea să facă transplant în țara lor. Ei erau aduși la ambasadă, li se făceau nu știu ce documente speciale. Veneau cu avioanele Hercules, pentru că la Aeroportul Internațional din Cluj nu erau controlați de absolut nimeni. Ei veneau sub formă de diplomați sau nu știu. Mi-a explicat legătura dintre generalul Abraham, Lucan, tatăl acestuia și legătura dintre ei. La prima întâlnire mi-a dat un plic cu 1.000 de dolari și m-a pus să dau o notă explicativă pe care să o ducă la domnul Pavel Abraham, în care eu să scriu că la transplantul din 2000, domnul profesor Lucan Mihai nu are nici o tangență cu banii. Am scris de mână: «Notă. Subsemnatul Iacob Iulian, menționez că la transplantul pe care l-am făcut la clinica domnului Lucan în anul 2000, dânsul nu avea cunoștință de bani, de partea materială». La ce îi folosea domnului general Abraham chestia asta, nu știu. Sau doreau ca în cazul în care fac o plângere să îl scoată basma curată pe domnul Lucan”.

„Pentru orice informație, ție o să ți se dea 700 – 800 de dolari”

Au mai urmat și alte întâlniri cu fostul ambasador. „La a doua întâlnire au început să mă piseze cu partea de Fundeni, că ce știu de doctorul Sinescu. Atât Lucan, cât și domnul ambasador Gheorghiu și domnul general Abraham vroiau să îl bage în pușcărie pe domul doctor Sinescu. Domnul ambasador mi-a spus foarte direct și pe șleau: «Iuliane, dacă vrei, poți să colaborezi cu agenția unde suntem noi», că el nu mi-a spus că e la Agenția Antidrog, dar mie mi-a spus Diaconescu, când am fost la el. Am vrut să discutăm de generalul Abraham și mi-a spus să nu îl bag pe generalul Abraham, că  «asta vine și te arestează din emisiune și îmi strică rattingul». Dânsul (ambasadorul – n.n.), când am început să vorbim de Fundeni, nu spunea de Irinel Popescu, spunea de Sinescu. Ce știți de Sinescu. «Domnul Gheorghiu, eu nu știu nimic». Îmi spune du-te acolo, fă poze, ia date și pentru orice informație, ție o să ți se dea 700 – 800 de dolari. La discuții nu asista nimeni, pentru că toți ofițerii care veneau cu domnul Gheorghiu stăteau la două mese mai încolo, dar oricum eu eram înregistrat. Ulterior, la a doua întâlnire cu Gheorghiu, mi-a dat un plic. El îmi spunea să merg la Fundeni. M-a pus să îi scriu a doua notă și m-a pus să scriu că am nevoie de bani pentru a-mi închiria o casă. Aceste note sunt în birourile de la antidrog și de la SRI. Una din notele respective a apărut în Transilvania Expres. I-am povestit jurnalistului Cristian Stoichici de la Transilvania Expres, s-a interesat și i-a parvenit o notă prin care am menționat că Lucan nu știe nimic de bani. Ultima notă a fost după ce deja depusesem plângerea la Înalta Carte de Casație și Justiție, undeva în 8 – 9 martie 2005. Era o datorie mult mai mare. Deja mă presa să merg la Sinescu. Ca să scap, m-am autodenunțat, ancheta penală a început după emisiune de la Dan Diaconescu. După două săptămâni de când am depus autodenunțul am mers la Dan Diaconescu, iar de a doua zi a început ancheta”, a mai povestit Iacob.

Cum s-a ajuns la NUP si la ingroparea dosarului

Iulian Iacob: „Am fost chemat la Cluj, am fost audiat și de omologii lor de la DIICOT Brașov de comisarul Vlădoiu Adrian. Am povestit și la Brașov, am povestit și la Cluj aceeași chestie. La Cluj, m-a așteptat domnul Toma Rus cu mașina lui, m-a predat doamnei comisar Marin, care a anunțat-o pe procuroarea Todora Molnar. De la prima audiere am observat că doamna procuroare Molnar nu era pe aceeași lungime de undă cu doamna procuroare Marin Cornelia . Eu îi spuneam doamnei Marin, ea scria. Mă întreba detalii. Doamna Teodora Molnar o împiedica. Dosarul l-a preluat Molnar.  După prima întrevedere cu doamna comisar Marin, dosarul a fost depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj. Acolo s-a ocupat personal doamna Teodora Molnar. Mă chema la două trei săptămâni, nu aveam bani. Mergeam cu trenul fără bilet, îmi făcea nașul proces-verbal. La Parchet mă ținea până la 12.00 noaptea și eram păzit de un jandarm ca să nu fug. A fost o bătaie de joc, până când dosarul a fost predat domnului Foitoș. Acest domn procuror încerca să îmi bage pe gât un avocat. Mi-a spus că mă poate aresta în orice moment. I-am spus să mă aresteze, dar și că sunt suficiente probe să îl aresteze și pe Szabo și pe Lucan. La care a început să urle la mine. După acest episod au început să audieze persoane: familia la care am mers după ce am plecat de la spitalul din Cluj. Aceea familie este și acum la Brașov. Au dat detalii. Doamna respectivă mi-a schimbat pansamentele. Ulterior, cealaltă persoană pe care am dus-o, Ivașcu. El m-a căutat pe mine și a vrut să îl duc. A coincis cu perioada în care eu mai trebuia să îi duc unul lui Szabo ca să îmi recuperez cei 2.500 de dolari. A fost audiat și acest Herlea Costică. Pe Ivașcu, care era a treia persoană care a donat, Molnar și Foitoș n-au vrut nici măcar să îl audieze. Dosarul a fost închis cu NUP”.