Cultul zeilor de partid și linșajul jurnaliștilor

Într-un peisaj politic tot mai fragmentat și radicalizat, atacul împotriva jurnaliștilor care încearcă totuși să își facă treaba a devenit sport național. Nu vorbim doar despre o neînțelegere oarecum firească între politicieni și presă, ci despre o campanie sistematică de demonizare a celor care refuză să cânte în corul osanalelor de partid.

Fenomenul nu e nou, dar a căpătat o formă insidioasă și periculoasă în epoca rețelelor sociale.

USR a fost primul partid care a profesionalizat această practică, prin 2017- 2020: un model de politică digitală construită pe rușinare publică, ridiculizare și discreditare a celor considerați dușmani. Faptul că, pentru ei, a tine electoratul în priză înseamnă a-l asmute împotriva cuiva este, la fel, echivalentul propoziției „Laptele este alb”. Mecanismul este simplu: dușmanul zilei este „Dragnea” și urmează tăvălugul. Dușmanul serii este „Judecătorul”, „Pensionarul special”, „Medicul”, „Bugetarul” – și curg invectivele. Dușmanul dimineții este presa – și vedem viitura de jigniri.

Acest hate speech bine plantat în rețelele sociale în perioada în care partidul se hrănea din revolta civică a crescut, s-a maturizat în dispreț și a devenit acum armă predilectă pentru aproape toate partidele extremiste din România.

Modelul USR a devenit modelul AUR. Și credeam că este apogeul. Dar nu a fost așa. A demonstrat-o SOS-ul Dianei Șoșoacă și apoi alții și alții. Ba mai mult, strategia USR a avut un efect de bumerang, pentru că tocmai cei care au patentat modelul au devenit ținte. Așa s-a născut o formă de hate speech cu față „reformistă”, îndreptată adesea împotriva oricui nu se raliază cauzei – inclusiv jurnaliști. Presa care nu susținea cauza era „vândută”, „pesedistă”, „parte din sistem” sau „ciuma roșie”, la fel ca partidul…

Această tactică a prins rădăcini adânci în ultimii ani. A fost validată, normalizată și acum este folosită la scară largă în strategiile de comunicare ale partidelor extremiste din România, indiferent de culoare. Jurnalistul care critică e un dușman, este vândut, este aservit. Cel care întreabă sau abordează incomod este „plătit de Soros”, „de serviciile secrete” sau, în funcție de caz, de „statul paralel”. Spațiul de dezbatere este sufocat de etichete și invective. Cultul liderului și fanatismul partinic au ajuns acum să înlocuiască orice urmă de dialog. Fiindcă, dacă liderul spune, atunci așa este, indiferent de dovezile documentelor…

E o dinamică toxică și periculoasă pentru o democrație care și-a pierdut oricum mare parte din anticorpi. Când presa nu mai are voie să fie critică, ci doar să aclame și să fie parte din PR-ul politic, când fiecare opinie contrară este demonizată ca trădare, atunci nu mai vorbim despre libertate de exprimare, ci despre un nou tip de autoritarism soft, împachetat în like-uri și share-uri.

Dacă analizam mecanismele, vedem că sunt aceleași. Au în spate câtva principii simple: cine nu este cu noi, este împotriva noastră; vinovați sunt alții, iar noi suntem victime. Iar presa AȘA trebuie să reflecte, cum spunem și cum ne convine, că altfel „e aservită”.

Cei care au deschis această cutie a Pandorei au făcut-o, poate, cu cele mai bune intenții. Dar, iată, acum au lăsat în urmă un model de comunicare politică bazat pe hate speech și discreditare. Și, mai grav, au oferit extremismului exact combustibilul de care avea nevoie.

Chiar dacă perspectivele par sumbre acum, sper, totuși, să nu ajungem la situația: „votează și nu cerceta”.