„Braşov 1987. Doi ani prea devreme”. Un documentar pentru o generație „aflată în pericol de a nu cunoaşte mai nimic despre întâmplări şi pătimiri”

După 30 de ani de la revolta muncitorilor brașoveni din 1987, jurnalistul Liviu Tofan, alături de Muzeul Județean de Istorie Braşov, in calitate de producător şi Televiziunea Română- coproducător, au pregătit un documentar despre acele evenimente. „Braşov 1987. Doi ani prea devreme” este un documentar gândit să le povestească tinerilor, dar şi adulţilor de azi ce s-a întâmplat atunci, iar filmul va putea fi văzut în premieră absolută duminică, 6 august, începând cu ora 15.00, la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov (FFIR).

15 Noiembrie, spun mulți istorici, a fost începutul sfârșitului comunismului. Revolta din 1987 a durat o singură zi și a fost pornită de muncitorii de la Fabrica de autocamioane (fosta Steagu Roșu, acum Roman SA). Protestatarii au mers pe traseul Calea București – Bulevardul 15 Noiembrie, cu o oprire la Spitalul Județean, unde au cântat „Deșteaptă-te române”  și au ajuns la „Județeana de partid”  (unde acum este Prefectura și Consiliul Județean Brașov). Pe drum, protestatarilor li s-au adăugat alți brașoveni, astfel că în centru au fost câteva mii de oameni care au scandat.  După aceste protest,  61 de brașoveni au fost arestați, anchetați și deportați.

„Manifestaţia din 15 noiembrie 1987 a fost primul protest politic de masă din istoria comunistă a României. Timişoara, în decembrie 1989, a fost, de fapt, o reeditare a revoltei de la Braşov, într-un context mult mai propice, care i-a permis să meargă până la capăt. În 1987, regimul a făcut tot posibilul să nu se afle că mii de braşoveni au scandat «Jos Ceauşescu!», au luat cu asalt sediile partidului comunist şi le-au devastat într-o explozie de mânie şi resentiment. În mediile de informare din ţară, nu s-a spus nimic despre revolta din urbea ardeleană, al doilea mare oraş al ţării la vremea respectivă. S-au şters rapid toate urmele, s-au luat măsuri represive menite să inducă teamă, cazul a fost muşamalizat. Nucleul dur al muncitorilor revoltaţi a fost spart prin condamnarea lor pentru «huliganism» şi deportarea în diverse zone ale ţării”, se arată în comunicatul de prezentare a documentarului „Braşov 1987. Doi ani prea devreme”.  

Acum, după 30 de ani, producătorii documentarului spun căpopulaţia României s-a primenit cu o generaţie aflată în pericol de a nu cunoaşte mai nimic despre întâmplări şi pătimiri ce au marcat profund societatea în care trăiesc. Nevoia recuperării memoriei este acută”.

Scânteia care a aprins fitilul

Evenimentele de acum 30 de ani au mai făcut obiectul unor cercetări istorice sau a unor cărți scrise de unii dintre participanți. De exemplu, în capitolul „Discuția” din volumul „Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987” (Marius Oprea și Stejărel Olaru, Ed. Polirom 2003), sub forma unui dialog, sunt prezentate mărturiile mai multor brașoveni care au ieșit în stradă. Participanții susțin că revolta nu a fost „pregătită” de nimeni, și poate că acesta este și motivul pentru care a rămas doar un protest izolat.

 „Majoritatea eram schimbul trei, seara și… noi am declanșat greva spontan. Nu ne-am vorbit. Bine, nemulțumirile erau vechi și multe. Așteptam numai momentul să răbufnească – și s-a întâmplat atunci, pentru că noi eram… lucram sâmbăta spre duminică, era 14 spre 15 noiembrie, schimbul trei. Din cauza faptului că nu aveam curent la schimbul doi, lucram schimburile unu și trei. Și condițiile de muncă erau mizere: nu aveam nici apă să ne spălăm, nu erau… lucram foarte mult comparativ cu astăzi, când abia începem să mai lucrăm – atunci lucram de rupeam. Și era zi de salariu, de fapt era a treia zi după salariu (…) Ni s-au înmânat fluturașii de salariu și fiecare avea reținută o sumă între 400 și 800 de lei. Însemna 30%, poate, din salariu. (…) Fără nici o justificare. Întâmplarea a făcut ca ofițer de serviciu pe uzină, de fapt  pe fabrică, să fie chiar șeful nostru de secție, Ghelase Valeriu, inginer. L-am chemat, de fapt noi i-am întrebat pe maiștri și maiștrii au luat legătura cu el. Dânsul a venit la noi la ora 12.00 noaptea. A stat de vorbă cu noi pe picior de superioritate, așa cum îi stătea bine unui șef pe vremea aia, și n-a făcut decât să ne stârnească”, se arată în mărturia lui Aureliu Bejenariu.

Despre dialogul cu ofițerul de serviciu și-a amintit și un alt stegar, Augustin Jeler: „Ne-a zis doar: «Băi, dacă nu vă convine câți bani ați luat, puneți mâna și munciți, că luna viitoare n-o să luați nici atâta». Ei, țin minte că luasem 11 lei lichidare și am zis: «Doamne, pentru 11 lei nu se merită nici să-mi pierd nopțile pe aici». Și aia a fost toată chestia. N-a lucrat nimeni. Am luat o decizie: «Domne, nu lucrăm» (…) Dimineața,  pe la ora 6.00 au venit cadrele de conducere din uzină, cu secretarul de partid de la noi de la secție. Și atunci, noi, la 6.00 dimineața am ieșit afară din uzină”.

„Și s-a început cu lozinci anticomuniste”

 „Noi am deschis porțile mari de la secție, și zic: «Să iasă toată lumea afară», să vadă lumea care vine la schimbul unu, să ne vadă că am făcut grevă. Și toată lumea care venea întreba: «Băi, da’  ce-i cu voi aici». Păi, zic: «Uite, toată noaptea am făcut grevă…»”, a povestit Gheorghe Cutumbeanu.

A urmat o încercare de negociere cu salariații, cei de la partid (PCR) și din administrație cerând să meargă la discuții o delegație a greviștilor.

„S-au dus singuri în sala de ședințe – nu s-a dus nimeni după ei. Aici a fost un moment crucial, pentru că dacă schimbul unu nu se solidariza, rămânea în parte, nu se știe – însă în felul acesta evenimentele au luat amploare. Eram câteva sute de persoane în fața secției și nu știu care a spus: «Haideți să-i anunțăm și pe ceilalți, pe restu’… ”, a spus Aureliu Bejenariu.

Au început să vină și muncitorii din alte secții, oamenii au prins curaj, au defilat prin uzină. „Și s-a început cu lozinci anticomuniste: «Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu»”, a mărturisit Augustin Jeler în volumul amintit.

După câteva ore, muncitorii au decis să iasă în stradă. „Nu era nimic condus, n-a fost nimic organizat. Unii spuneau: «S-o luăm pe aici, pe la Metrom», alții nu: «Haideți s-o luăm pe Calea București sau pe Carpaților»”, a povestit Gheorghe Cutumbeanu. „Mulțimea a zis: «Haideți la Primărie – acolo ai cu cine discuta». Și lumea s-a încolonat”, a completat Aureliu Bejenariu.

„Mișcarea a fost puțin cam devreme”

A urmat marșul până în centrul orașului, evenimentele de la „Județeana de partid”, anchetele, arestările, deportările și… tăcerea. „Am tot stat și m-am gândit: mișcarea a fost puțin cam devreme. Ne-a lipsit un conducător, un program și, bineînțeles, accesul la radio, dacă nu la televizor, să poți propaga mișcarea, să aibă amploare națională. Așa, pe plan local te putea… Exact ce s-a întâmplat: ne-a înăbușit într-o zi. (… ) Asta regret: că nu ne-am organizat mai bine și n-am avut… Totul a fost la voia întâmplării. Din această cauză le-am dat motive să planeze asupra noastră acuzațiile de huliganism, de vandalism: pentru că, nefiind nici măcar un nucleu care să știe ce vrea, am ajuns să fim huliți. (…) Era o masă nemulțumită, dar nu era condusă de nimeni. Stiți, fiecare făcea ce-l tăia capul și dacă s-au întâmplat lucruri nedorite, ele au fost inevitabile”, a mai spus Aureliu Bejenariu.

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.