Bravo, PNL Brașov! Ai reușit! Pentru niște like-uri, te-ai agățat, din nou pe munca altora – Sportul național al partidului…

Echipa BlueStreamline – 33 de studenți excepționali, două prototipuri de mașini create de la zero în acest an și premiate la patru competiții din Europa, în concurență cu universități mult mai bine susținute financiar de autorități, de stat.

18 ani de muncă, inovație și pasiune pentru ei… Și, multe, multe premii.  Ale lor.

Iar voi? Ați permis unui comunicator de partid (apropo! Halal comunicare de partid – aveți și acolo tot „dorei” obedienți cu limba fină?) să transforme totul într-o „știre PNL”, care să fie lansată pe site-ul de partid. Ați vrut să să vă lipiți de performanța asta, să dați de înțeles că ați fost parte din reușită… 

#Spoiler alert: NU, NU AȚI FOST!

Doar v-ați pus costumele alea faine în ziua deschiderii, ați luat atitudinea aia de „noi susținem educația” și ați mai bifat o apariție de imagine. Câte o poză bună de pus la colaj.

Ce să vezi totuși? Nu era loc de PR-ul vostru aici!

Da, la deschiderea anului universitar era nevoie de prezența liderilor din ADMINISTRAȚIE care să își asume susținerea permanentă a acestui domeniu și să o și pună în practică. Și cam atât, fără propagandă de partid.

CA PARTID, în schimb, ați avut șansa să arătați că vă pasă de educație, că susțineți cercetarea,. Ați avut șansa să spuneți tare și clar că inovația este într-adevăr de interes pentru voi. Dar nu, când a fost nevoie de sprijin real, de viziune, de un minim respect pentru acest domeniu, ați tăcut mâlc. Și ați tăiat cu barda – burse, bugete de cercetare, bani pentru plata decentă a profesorilor.

Ați arătat, ca de obicei, cât de sincer vă pasă: o poză-colaj, să vă lipiți de munca și de performanța altora… că poate se ia! La asta faceți o concurență acerbă colegilor de guvernare…

Dar… Măcar poza v-a ieșit bine!

** PS – Apropo, PNL Brașov: știi ce înseamnă performanța și meritocrația?  Sau de-aia te-ai lipit de evenimentul de la Aulă – să înveți de la studenți cum arată?
*** PPS – această critică nu este doar pentru PNL, ci este valabilă pentru toate partidele, care atunci când se văd cu puterea la purtător, uită de „contractul social”…

Într-un peisaj politic tot mai fragmentat și radicalizat, atacul împotriva jurnaliștilor care încearcă totuși să își facă treaba a devenit sport național. Nu vorbim doar despre o neînțelegere oarecum firească între politicieni și presă, ci despre o campanie sistematică de demonizare a celor care refuză să cânte în corul osanalelor de partid.

Fenomenul nu e nou, dar a căpătat o formă insidioasă și periculoasă în epoca rețelelor sociale.

USR a fost primul partid care a profesionalizat această practică, prin 2017- 2020: un model de politică digitală construită pe rușinare publică, ridiculizare și discreditare a celor considerați dușmani. Faptul că, pentru ei, a tine electoratul în priză înseamnă a-l asmute împotriva cuiva este, la fel, echivalentul propoziției „Laptele este alb”. Mecanismul este simplu: dușmanul zilei este „Dragnea” și urmează tăvălugul. Dușmanul serii este „Judecătorul”, „Pensionarul special”, „Medicul”, „Bugetarul” – și curg invectivele. Dușmanul dimineții este presa – și vedem viitura de jigniri.

Acest hate speech bine plantat în rețelele sociale în perioada în care partidul se hrănea din revolta civică a crescut, s-a maturizat în dispreț și a devenit acum armă predilectă pentru aproape toate partidele extremiste din România.

Modelul USR a devenit modelul AUR. Și credeam că este apogeul. Dar nu a fost așa. A demonstrat-o SOS-ul Dianei Șoșoacă și apoi alții și alții. Ba mai mult, strategia USR a avut un efect de bumerang, pentru că tocmai cei care au patentat modelul au devenit ținte. Așa s-a născut o formă de hate speech cu față „reformistă”, îndreptată adesea împotriva oricui nu se raliază cauzei – inclusiv jurnaliști. Presa care nu susținea cauza era „vândută”, „pesedistă”, „parte din sistem” sau „ciuma roșie”, la fel ca partidul…

Această tactică a prins rădăcini adânci în ultimii ani. A fost validată, normalizată și acum este folosită la scară largă în strategiile de comunicare ale partidelor extremiste din România, indiferent de culoare. Jurnalistul care critică e un dușman, este vândut, este aservit. Cel care întreabă sau abordează incomod este „plătit de Soros”, „de serviciile secrete” sau, în funcție de caz, de „statul paralel”. Spațiul de dezbatere este sufocat de etichete și invective. Cultul liderului și fanatismul partinic au ajuns acum să înlocuiască orice urmă de dialog. Fiindcă, dacă liderul spune, atunci așa este, indiferent de dovezile documentelor…

E o dinamică toxică și periculoasă pentru o democrație care și-a pierdut oricum mare parte din anticorpi. Când presa nu mai are voie să fie critică, ci doar să aclame și să fie parte din PR-ul politic, când fiecare opinie contrară este demonizată ca trădare, atunci nu mai vorbim despre libertate de exprimare, ci despre un nou tip de autoritarism soft, împachetat în like-uri și share-uri.

Dacă analizam mecanismele, vedem că sunt aceleași. Au în spate câtva principii simple: cine nu este cu noi, este împotriva noastră; vinovați sunt alții, iar noi suntem victime. Iar presa AȘA trebuie să reflecte, cum spunem și cum ne convine, că altfel „e aservită”.

Cei care au deschis această cutie a Pandorei au făcut-o, poate, cu cele mai bune intenții. Dar, iată, acum au lăsat în urmă un model de comunicare politică bazat pe hate speech și discreditare. Și, mai grav, au oferit extremismului exact combustibilul de care avea nevoie.

Chiar dacă perspectivele par sumbre acum, sper, totuși, să nu ajungem la situația: „votează și nu cerceta”.

Știți vorba aia, „transparența e bună, dar să nu abuzăm”? Se pare că la Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, cu binecuvântarea Consiliului Județean, transparența se oferă în porții mici, cu dozatorul de plastic și doar celor care știu dinainte că urmează să se servească.

Dacă dormi la ora 9 seara, ai pierdut „trenul transparenței”

Iată faptele: în seara de 24 iulie 2025, la ora 21:16, se transmite către presă un mesaj pe Whatsapp referitor la proba publică din cadrul concursului pentru ocuparea funcției de manager al spitalului județean. (data de desfășurare: 28 iulie, ora 10:00). Tot acolo, vine și un termen-limită pentru exprimarea intenției jurnaliștilor de a participa la această probă publică: 25 iulie, ora 10:00 dimineața. Adică… vreo 13 ore, în care mulți oameni normali la cap mai și dorm!

Cu alte cuvinte, dacă n-ai deschis aplicația la „cafeaua de noapte” și n-ai reacționat instantaneu dimineața, ai ratat trenul. Și nu orice tren, ci tocmai cel al monitorizării publice a unui concurs care decide cine conduce cel mai mare spital din județ.

Da, da, un concurs public care anterior s-a finalizat cu note hilare, iar candidatul a rămas în continuare în funcție!

Am transmis intenția mea pe email. Însă a doua zi, la 10.30…

30 de minute de întârziere au fost suficiente pentru Comisia de Concurs ca să decidă că „nu se confirmă participarea”. Totul împachetat într-un răspuns frumos și oficial, cu antetul Consiliului Județean și al SPitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, cu număr de înregistrare. Dar evident, nesemnat de o persoană, ci de „comisia de concurs”.

Și uite așa, o dată în plus, am realizat că la Consiliul Județean Brașov și la SCJU, atât de mare e grija față de „regulile jocului”, încât orice urmă de flexibilitate sau bun simț dispare în fața unui ceas care ticăie pe ritm administrativ.

Legea 544/2001: Ca de obicei, o broșură decorativă

În teorie, Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public ne promite marea cu sarea. Ne vorbește despre transparență decizională, despre accesul la procese publice, despre o administrație care răspunde, explică, justifică. În practică, la Brașov, legea e respectată după modelul „doar litera, nu și spiritul” – după cum ne avantajează.

Sigur, anunțul Comisiei de concurs a fost trimis. Termenul a fost trecut acolo, printre alte date. Deci totul e legal. Corect?

Perfect legal. Dar absolut netransparent!

Pentru că spiritul legii spune altceva: că autoritățile trebuie să faciliteze, nu să blocheze. Că trebuie să fie deschise, nu criptice. Că administrația publică lucrează în interesul cetățeanului, nu în interesul celor care preferă liniștea concursurilor desfășurate fără public deranjant.

Instituțiile publice și „transparența mimată”

Cazul acesta este doar o mostră — dar una grăitoare — a modului în care transparența e tratată de unele instituții publice ca o obligație enervantă, pe care o îndeplinești strict formal. Trimiți un email seara târziu, setezi un termen greu de atins și apoi spui, cu aerul unui funcționar impecabil: „Ne pare rău, dar nu v-ați încadrat”.

Așa e probabil și cu concursurile: se organizează, dar nu pentru că s-ar dori competiție reală sau vreo monitorizare din partea presei. Se organizează pentru că… așa cere legea (A se vedea concursul pentru noua conducere de la Compania Apa?).

Iar dacă vine vreun curios să întrebe prea multe sau să vrea să participe? Ghinion! A întârziat. Cu 30 de minute. 30 de minute care, ne întrebăm, ar fi afectat în mod real concursul? Evident că nu!

Când faci eforturi reale să eviți supravegherea publică, nu mai poți pretinde că respecți principiile transparenței. Poți doar să joci un teatru birocratic în care decorul e legal, dar spectacolul e o farsă. În această farsă, publicul nu e invitat, ci tolerat — și doar dacă trimite mailul la timp.

Și nu, nu e suficient să trimiți un anunț la 9 seara și să spui apoi că presa nu a fost interesată. Asta nu e transparență reală, ci transparență bifată la mișto. E autosabotaj cu pretext legal.