Eu stăteam liniștită la masa din restaurant, la mic- dejun și citeam presa. Pentru că întârziasem stăteam la o masă care nu era rezervată grupului, ci la una oarecare. Încercam să-mi beau sucul de mere și cafeaua neîndulcită cumva departe de zumzetul din hotel.

În fața mea cere permisiunea să se așeze  o doamnă în jur de 55 de ani „Good morning, may I?“ … desigur, că doar ce să zic? You may not, du-te și lasă-mă că mă doare stomacul și de fapt toată lumea (mai puțin doctorii că pe ei nu i-am întrebat) spun că de fapt e fierea?

Nu eram chiar anti-socială, deci nu mă durea prea tare, doamna din fața mea părea chiar mai suferindă decât mine, așa că eu suflet milos și nevorbit mă apuc să o întreb ce-i cu ea, se simte bine, ce caută în România, ce e mama ei, ce e tatăl ei, e măritată, etc,  întrebările clasice pe care le pui oricărui străin întâlnit. Evident că nu am întrebat-o asta ci doar primele trei lucruri.

După ce ne-am plâns amândouă de stările noastre de sănătate – la ea cauzată de o pizza mâncată în Otopeni cu o seară înainte la mine cauzată de nu se știe ce – că nici nu întreb vreun doctor, după ce ne-am plâns de starea drumurilor ( ea, făcuse 5 ore de la Otopeni la Sinaia cu o seară înainte ) și eu de starea CFR-ului ( făcusem o oră și câteva minute de la Brașov la Sinaia cu o seară înainte ) și după ce am zis că vai ce hotel frumos și ce mâncare bună (ambele eram de acord, doar că din auzite despre partea cu mâncarea că la noi nu intra neam, dar așa zicea toată lumea, deci trebuia să fie real) am conversat și noi despre chestiile importante pentru orice femeie : politică, apărare – NATO și Trump, presă inclusiv Charlie Hebdo, management de campanie electorală, călătorii și chestia la care stau eu cel mai prost – diplomația. Îi spuneam că am diplomația unui topor și râzînd îmi spunea că nu mă poate contrazice foarte tare, era vizibil și după 15 minute petrecute împreună.

Am încheiat și noi micul dejun, adică ceaiurile, cafelele, sucurile și apele, yeeey și noh, acum friends povesteam de viitor și ziceam că vreau neapărat să merg în Grecia, curând, la Atena ( între timp mi-am luat și bilete de avion thanks God for Cyber Monday când biletul de avion este mai ieftin decât selectarea locului preferat în avion ) că am o datorie pentru Grecia. I-am făcut o evaluare negativă pe care sunt datoare să o depășesc și ea îmi explica diferența între statuile care mai sunt la Acropole niște copii  evident și tot ce e real și expus la British Museum în Londra.  M-am uitat și eu la ceas și m-am scuzat, aveam un curs la care trebuia să particip, ea la fel. Am realizat că e același, doar că eu eram cursantă și ea speaker. Pe lângă asta mai era și Vicepreședinte ALDE Europa, purtătoare de cuvânt a primarului din Haga, deținea și manageria o firmă de consultanță și  era mare pasionată de călătorii – ca mine,  femeia din fața mea era olandeză și locuia în Franța, era AnneLou van Egmond.

De ce am descris eu întâmplarea asta? Dintr-un motiv foarte simplu același pentru care discutam acum două zile cu o prietenă psiholog despre punctul de inflexiune în politica românească și de ce avem nevoie de altfel de politicieni și care este „felul“ ăsta de care avem nevoie. De abia după 45 de minute, femeia din fața mea mi-a zis cine e, până atunci a fost un om simplu din popor care suferea de pe urma unei pizza care îî căzuse prost. Avem nevoie de politicieni care sunt oameni normali, care pot discuta normal cu orice om, care se îmbracă normal, care au însă un nivel de educație diferit, care au spirit critic, dar care au cultură generală, politică și expertiză în domeniile în care profesează. Și care sunt empatici în același timp, pentru că asta lipsește mult politicienilor actuali, empatia, umanitatea. Iar fără ele, continuăm în bucla asta în care ne zbatem de 30 de ani.